Asociatia de tineret ONESTIN
Forumul celor onestoshi
Lista Forumurilor Pe Tematici
Asociatia de tineret ONESTIN | Reguli | Inregistrare | Login

POZE ASOCIATIA DE TINERET ONESTIN

Nu sunteti logat.
Nou pe simpatie:
ramonaa86
Femeie
25 ani
Brasov
cauta Barbat
31 - 46 ani
Asociatia de tineret ONESTIN / Magia Craciunului / Primul Craciun Moderat de Pr.Florin
Autor
Mesaj Pagini: 1
Pr. Florin
Vizitator



Primul Craciun

      Se suprapune cu o forta neinchipuita, peste toate Craciunurile care au urmat dupa el. Intamplat negresit in anii copilariei, plin de zapada, de colinde si zurgalai, primul Craciun e chiar Craciunul vietii, lumina datatoare de bucurie ce rasare odata cu steaua calatorind catre Viflaim


Steaua pe ulita

     Ulita copilariei mele nu e mai lunga decat un zbor avantat de gaste. Iarna, pare chiar mai scurta, despicata de partia pasilor si flancata de uluci si araci de salcam peste care, multe zile dupa prima ninsoare, raman inghetate moturi de zapada. Tote de coceni fosnesc la cea mai mica adiere, cotofene gurese sageteaza cerul, printre fuioarele de fum ridicate din cosurile caselor. E pace si e asteptare. Asteptarea Craciunului. 
     Primul meu Craciun adevarat a fost atunci cand am pornit cu Steaua, la varsta de sase ani. La mijlocul ulitei se facea o punte, cioplita dintr-un frasin. In dreptul ei, ulita avea un „pui”, o ulicioara. La capatul ulicioarei, locuia mosul Ilie, mesterul de stele. Prima repetitie am facut-o privindu-l pe batran cum picteaza hartia pe care o unsese cu seu de oaie. Apoi, cum monteaza sita de lemn, cum atarna beteala, cum centreaza fuscelul si cum echilibreaza razele din hartie creponata. Ultima operatie, din chiar ziua Ajunului, era infasurarea lumanarii din ceara de albine pe axul central din lemn de gutui afumat. In fine, dupa doua saptamani de repetitii ambitioase, steaua era gata sa lumineze in casutele primitoare, in care ardeau lampi cu gaz.
     Repetam cantecele, cele douasprezece („musai douasprezece!”, spunea mosul Ilie), acasa la fiecare dintre stelari: la Mitica, la Geni, la Paducel, la Dan Dolcu si la mine. Cantam doi cu doi, alternand cat sa ne tragem respiratia. Unul era capitanul, omul cu protectia impotriva cainilor, si stelistul de rezerva. Cat eram de mandri ca putusem invata „Ceasul”, cea mai grea dintre cantari: „Si-acum ceasul mi-a sosit/ Lumea ca am parasit.../ Ingeri stau in fata mea/ La Domnu’ ca sa ma ia.../ Sa ma duca-n zbor frumos/ Unde m-asteapta Hristos...”. De fiecare data starneam grele lacrimi printre varstnici, de aceea nu-l cantam decat la comanda: „Ma puta”, zicea unchiu-meu, Vatica, turnandu-si tuica fiarta din ibric, „da’ „Ceasu’”, steaua aia lunga, o invatarati? Ia dati-i drumul, ca aia de venira inaintea voastra tacura ca un bleau, se incurcara-n poezie”.
     Porneam pe inserat, imbracati bine, cu caciuli si opinci, cu pantaloni de dimie si flanele de lana. Dolcu avea o bata mestesugita de bunicu-sau, o invartea pe deasupra capului ca pe-o gheoaga, se rastea la nalucile intunericului, izbind stalpii de telegraf si starnind cainii, pe o raza de zece vecinatati. In drumul nostru, treceam pe la cei mai de vaza consateni, dar nu-i ocoleam nici pe sarmani. Fiecare ne omenea cu ce putea: daca refuzam vinul si tuica, ne incarcau traistele cu mere, gutui sau mosmoane. Strangeam si o suma frumusica de bani, pe care-i imparteam dimineata, la mine acasa, in jurul mesei cu carnati si caltabosi, scosi de mama chiar atunci din cratita. Dar pana atunci, aveam de parcurs drum lung, aveam de cantat si de indurat gerul primei zapezi. Ne incrucisam cu alte echipe, laudandu-ne care are steaua mai frumoasa si care stie mai multe cantece. Putini ajungeau la performanta noastra, de a invata toate cele douasprezece stele.
     Dupa zece ani de purtat Steaua, pe cand ajunsesem elev in clasele mari de liceu, am schimbat-o pe Viclei sau Viflaim, un fel de teatru religios de papusi, in care cantam, in versuri mult mai grele, imprejurarile Nasterii Domnului. Cautam casele in care locuiau fete de seama noastra, eram primiti cu emotie, cu priviri ascunse, cu taceri complice. Cantam de rasuna satul, flacai nevinovati ce eram. Dar ceva lipsea, totusi, din noaptea aceea lunga de Ajun: bucuria primului Craciun cu Steaua, a primelor repetitii, a celor dintai doua globuri din viata mea, pe care mama le agatase intr-o crenguta de brad trimisa de parintii ei de la munte. Mai tarziu am aflat ca, pentru a procura globurile acelea simple, unul rosu si unul alb, mama a pornit de dimineata, peste un deal, si s-a intors abia catre seara, speriata ca ar putea sa se intalneasca cu lupii. O Craciunita adevarata, sarmana, dar fericita.

Astept oameni sa dea viata textelor pe scena!


pus acum 19 ani
   
Pr. Florin
Vizitator



Craciun in casa copilariei

     Tin in mana o casuta mica de lemn, o cabana de munte in miniatura, cu prispa, oblon, si-o poiana verde si inflorita. Sub casuta e o cheita pe care daca o invarti, casuta incepe sa cante o melodie subtire si cristalina, un lied ca un vis vechi de iarna: „Emmenthalerlied” scrie dedesubtul casutei... 
     Mi-o adusese tata din Elvetia. Aveam 17 ani si eram elev de liceu. Multa vreme o crezusem pierduta si, mai ales dupa ce tata se prapadise, cantecul ei rafinat si dulce mi-a lipsit mult. Dar de curand am regasit-o. Si acum, in prag de Craciun, ori de cate ori ridic in palma casuta elvetiana si-i dau drumul sa cante, imi pare - ba uneori e aproape o certitudine - ca insusi duhul tatei coboara din ea pana la mine, delicat si ocrotitor. Si nu-i doar atat. Caci ori de cate ori privesc jucaria asta a mea fermecata, incep sa-mi amintesc Craciunurile din casa copilariei.

*

     Acolo, in casa care ne fusese luata, m-am nascut si am crescut pana la 14 ani, cu parintii si cu bunicii din partea mamei. Inghesuiti toti in doua camere. Iar in camera in care eu dormeam cu parintii, mai locuiau cu noi o pianina si-o vioara. Vioara era a tatei, iar pianina a mamei. Cand eram eu mic, ai mei cantau des impreuna sonatine, gavote si tot soiul de alte piese de camera. Ba, inainte de nasterea mea, tata - desi inginer de meserie, compusese si cateva simfoniete. Pe urma insa, viata i-a mai descurajat si i-am auzit cantand tot mai rar. Dar in mica mea copilarie, toti ai mei respectau de Craciun, cu sfintenie, un ritual cu totul deosebit. Care era cam asa...
     In seara de sarbatoare, veneau totdeauna la noi si ceilalti bunici, bunicii Iacob. Drept pentru care ai mei scoteau la iveala paharele vechi de cristal, vesela de portelanuri de la strabunica si, mai ales, tacamurile de argint. Acestea din urma ieseau la iveala din niste ocnite bine ascunse, doar de doua ori pe an: de Craciun si de Paste, atunci cand se aduna toata familia. Inainte de asta, toata casa era bine dereticata si mos Ion, cel care il ajuta la taiat lemne pe bunicul Popescu, tatal mamei, era chemat sa crape atatia butuci cat sa ajunga pana dupa sarbatori. Asa ca de Craciun, sobele nemtesti de teracota, vechi, frumoase si inalte duduiau. Si la fel caminul cel mare din hol, in care bustenii de stejar trosneau cu scantei, care mie-mi pareau bucati de stele rupte din cer. De fiecare Craciun al copilariei mele, zapada ajungea pana la ferestile camerelor noastre de la parter. Iar bradul cel mare, mult mai inalt decat casa, care avea si etaj, bradul pus de bunicul in urma cu 50 de ani, se indoia sub zapada. 
     In dupa-amiaza din Ajunul Craciunului, parintii mei pandeau sa adorm si pana ma trezeam, ei ridicasera deja bradul de Craciun, stralucind de globuri, beteala, artificii si lumanari. Si n-am sa pot uita niciodata starea aceea de fericire cand, trezindu-ma, deschideam ochii direct pe bradul scanteietor, care aproape ma atingea cu crengile... Si cand venea seara Craciunului, totul si toate trebuiau sa fie gata la marea precizie, altfel era tragedie de familie. Una care nu s-a intamplat niciodata. Caci bunica aseza totdeauna masa frumos si sarbatoreste, si mai gatea si bine si la timp prajiturelele si baclavalele, dar mai ales porcul, pe care bunicul il crestea si-l hranea cu mana lui tot anul ca-n vremurile interbelice, acolo, in plin cartier rezidential al Capitalei... Asa ca seara, dupa ce soseau si cuscrii, adica ceilalti bunici ai mei, bunicul Popescu, parca-l vad si acum, se uita tacticos si ceremonios la ceasornicul sau de buzunar cu capac de argint si decreta cu glasu-i baritonal, de absolvent de Seminar si de Teologie: „Craciunul poate sa inceapa!”.
     Asa ca mai intai venea Mos Craciun. Tataia Iacob disparuse din timp, dar eu eram prea copil ca sa-mi dau seama, si in locul lui se intorcea un mos inalt si frumos, cu o barba asa de alba, ca nici acuma, dupa atatia ani, tot nu-s prea convins ca era doar de vata. Si Mos Craciun mi se adresa cu glas gros si bubuitor, iar mama mi-a povestit mai tarziu cum reactionam de fiecare data eu, tancul de trei-patru ani, singur si neajutorat, fata in fata cu Mos Craciun cel inalt. Caci de fiecare data incepeam sa dardai si sa clantan din dinti si, imediat, fara sa mai astept interogatoriul Mosului, incepeam sa ma „autodenunt” cu amanuntul, de toate poznele si trasnaile, altminteri fara numar, de peste an. Dupa care, somat cu blandete de Mos, incepeam sa-i recit - dardaind mai departe si clantanind din dinti - poezioare de Pom nevinovate, toate intr-un contrast atat de violent cu starea mea de panica sacra, incat ai mei pur si simplu nu mai rezistau sa rada pe-nfundate. Asa ca-l rugau politicos pe Mos sa plece, ca oricum, nu mai putea nici el de-atata ras cu sughituri in barba-i de nea. Si doar eu, din tot acest ritual ce se repeta neschimbat an de an, cu tot cu dardaielile si clantaniturile mele, doar eu nu intelegeam niciodata nimic altceva decat ca-i statusem pe genunchi lui Mos Craciun cel Adevarat!
     Dupa care incepea petrecerea. Intrerupta tot timpul de colinde, pe care toti ai mei le cantau in cor, acompaniati de vioara tatei si de pianina mamei. Si bunicii tineau toasturi, ridicandu-se frumos in picioare, si apoi puneau la pick-up placi cu Louis Mariano, Sarita Montiel, Beatles. Si pe urma, era randul valsurilor si-al polcilor vieneze, iar la sfarsit venea conga, pe care eu o asteptam cel mai mult: conga, in care toata familia se prindea inlantuita in sir indian, dansand ritmic si unduios, uniti toti in fericirea aceea nemarginita a Craciunului. Iar la sfarsitul serii, tata spunea mereu aceeasi gluma, parte din ritual, si ea: „S-a stabilit data Revelionului!”. Si brusc, toata familia incepea, vesela si fara griji, sa intocmeasca planurile si listele de bucate si de prieteni pentru Anul Nou...
     Si toate acestea nu ma pot opri sa le vad in casuta cea mica de lemn, casuta muzicala, pe care-o tin acum in mana. Si cu toate ca atatia ani au trecut de la acele Craciunuri mirobolante ale copilariei, ceva tot a ramas in mine. A ramas stiinta aceea de a-ti trai plenar putinele clipe de fericire, o fericire stralucitoare, pe care am invatat-o, Craciun de Craciun, de la bunicii si parintii mei. Stiinta si arta de a sti sa fii fericit macar in zilele importante, de sarbatoare. Asa cum este Craciunul cel Sfant. Si atunci, nu pot decat sa le urez colegilor si cititorilor nostri cei dragi: „Belsug si bucurie sa va puna pe masa Dumnezeu de Craciun anul acesta, la anul si la multi ani!”...


pus acum 19 ani
   
Pr. Florin
Vizitator



Si textul pe care il iubesc cel mai mult!!!!!!!!!

Scrisoare catre Mos Craciun

     Intotdeauna se intampla la fel. Cand toamna era pe sfarsite, inainte sa ninga, mama, tata si buna ma puneau sa scriu o scrisoare lui Mos Craciun. Mai ales Buna statea langa mine si ma indemna sa stau acolo, pe scaunelul mic de bucatarie, si sa scriu tot: ce-am facut bine si ce-am facut rau, ce-am facut potrivit... Ca sa stie Mosu’ si ca sa se socoteasca el singur cam ce merit pentru faptele mele. Ma asezau, deci, pe scaunasul ala de langa lada de lemne si imi dadeau o bucata de hartie si un creion. Dar mai intai trebuie sa spun ceva important: in copilaria mea au existat trei creioane. Primul creion era chimic si statea totdeauna pe policioara de langa calendarul bisericesc, pe care Buna isi tinea socotelile, facand crestaturi peste zile, ca pe-un raboj. Al doilea creion avea doua varfuri: la un capat, unul albastru, la celalalt, unul rosu. Asta statea totdeauna inchis in credentul din bucatarie, si nu aveam voie sa ma ating de el. Era al matusii care lucra la scoala si corecta cu creionul acela scrisul copiilor. Doar din cand in cand, cand eram extraordinar de cuminte, cand nu fugeam de acasa, il mai capatam si pe acela si-mi placea sa desenez cu el case si flori. Si mai era un creion, pe care-l luam totdeauna pe ascuns, din lada de tabla, in care tata isi tinea sculele. Era o minunatie! Mare si lataret, turtit cumva, asa incat avea doua fete rosii mai late si doua mai mici si-un varf gros, cu care puteai trage linii ca lumea. Asta da! Aluneca pe hartie, si se vedea de la o posta ce scrii. Dar cum sa-l iei? Din cele trei creioane, la mine ajungea unul singur, creionul chimic al Bunii, care era pe deasupra si bont. Dara pe care o lasa pe hartie era stravezie si stearsa si ma chinuiam apoi sa citesc ce am scris. Fiindca asta era musai: dupa ce terminam, mama, tata si Buna ma puneau sa le citesc scrisoarea cu voce tare, ca sa vada ei daca am gresit ceva sau nu. Acum trebuie sa va mai spun ceva important: pe vremea aceea, eu nu cunosteam literele, „scriam” pe limba mea si scrisoarea era de fapt o insiruire de carlige, rotocoale, linii si puncte. Iar cand le citeam ce-am scris, ei se-apucau sa rada de mine si se distrau grozav. 
      Intr-un an, tin minte ca Buna s-a facut ca ma ajuta sa scriu si mi-a dictat o jumatate de rugaminte pentru Mosu’, ca sa-mi aduca ceva de incaltat. Exact in anul acela am primit de la Mosu’ bocancii cu catarame, care mi-au fost tare dragi si pe care ii mai visez cateodata si acum. Altadata, mama mi-a zis ca cel mai bine ar fi sa-i cer Mosului o caciula si niste manusi. Si tocmai asa am gasit in dimineata cu pricina in fereastra, caciula rosie si manusi cu degete, ca pentru domnisoare, nu cu unul singur, ca pentru prunci.
     Dar in iarna despre care vreau sa va vorbesc, toate au fost altfel si au inceput intr-o zi cam ploioasa, cu ceata de aceea care te face sa tremuri si sa nu te uiti afara pe geam. N-aveam chef de padure si nici pe ulita n-aveam cum sta, si-atunci m-am gandit ca cel mai bun lucru ar fi sa-i scriu eu, din timp, Mosului o scrisoare, in care sa-i cer ce vreau. Sa-i scriu o scrisoare in care sa-i spun ce-as vrea de la el, fara sa ma mai ajute Mama, ori Tata, ori Buna, adica fara sa-mi spuna ei ce si cum. Mi-am pus scaunasul langa lada de lemne, am asezat bucata de hartie pe lada si am inceput sa-i scriu Mosului pe limba mea. Am inceput cu cele rele, sa scap. I-am spus cum ma ascundeam de Buna, cand mergea dupa apa, si-o speriam de-si varsa caldarile pe picioare, cum fugeam de acasa, in lume, fara sa spun unde merg, cum hraneam cainele din vecini cu painea unsa gros cu untura de porc. Si uite-asa, s-au adunat cam multe de povestit, si fiindca n-au incaput cate ar fi trebuit sa le spun pe hartia rupta dintr-un caiet, am intors-o pe cealalta parte, si am mai scris si acolo niste gogoloaie pe care le-am facut dupa ce am inmuiat mai intai creionul chimic in gura, ca sa scrie mai tare, sa se vada bine, sa inteleaga mai usor Mos Craciun. Abia atunci am vazut ca pentru faptele bune ramasese loc prea putin, si atunci, in loc de gogoloaie, am facut niste linii lungi si dese, ca dintii ascutiti de la piaptanul Bunii. Atunci cand scriam de fuga de-acasa, literele mele erau mari si rotunde, aveau spinarile ca niste dealuri mari, care semanau cu acelea de la cariera de piatra, pe unde fugeam. Dar la fapte bune, ce sa scrii? Ei, si uite-asa, in anul acela i-am scris Mosului, in limba mea, sa-mi aduca o cutie de creioane colorate, ca prea trebuia sa astept pana sa-mi vina randul la creionul matusii sau la cel chimic al Bunii. Si daca i-am scris Mosului sa-mi aduca niste creioane, m-am si gandit cat de frumos o sa pot sa scriu dupa ce o sa le am. Cand o sa scriu ca fugeam de-acasa in padure, o sa fac gogoloaie cu ala verde, si cu albastru, cu rosu, cu galben, si cu toate culorile pe care le vedeam in padure, iar cand o sa scriu despre tapul lui Feri, o sa scriu doar cu maro si cu negru. Asa m-am gandit. Si m-am mai gandit sa nu spun la nimeni ce-am scris, sa fie secretul meu, de care sa stie doar Mosul. Pe urma am pus scrisoarea in geam, ca s-o ia el cand va trece pe-acolo, si-apoi am uitat de ea. Au trecut zilele si a venit iarna adevarata, adica aceea cu omat mult, cu turturi mari de gheata, cu ninsori din care nu te mai vedeai. Oricat m-au intrebat cei din casa ce i-am scris Mosului sa-mi aduca, n-am vrut sa le spun nimic. Voiam eu sa ma conving ca Mosu’ stie sa citeasca scrisul meu, de care ceilalti radeau. Si-a venit si seara in care mi-a spus Buna ca trebuie sa-l asteptam pe Mos. Toate in casa parca asteptau cu mine deodata. Focul ardea bine, fara sa se stinga si fara sa scoata fum, bradul era incarcat cu nuci aurite, stele de staniol si lanturi de hartie colorata. Era pus la geam, ca sa se vada de departe ca in casa e sarbatoare. Pe masa, Buna pusese fatoaia cu cipca si blidul mare incarcat cu mere, colaci si nuci. Au venit primii colindatori, au venit apoi altii, si altii, si altii. M-am uitat din cand in cand sub brad, dar nu era nimic. M-am uitat la geam, la fel. De la o vreme, si colindatorii s-au rarit, si Buna a atipit pe marginea patului, asezata asa, frumusel, ca sa nu turteasca perinile insirate pe el. L-am luat pe motanul Ciurli in brate, m-am asezat pe scaunelul de lemn si am inceput sa astept. In casa era cald si mirosea a scoarta de brad. Era liniste si de departe se auzeau colindele pe ulitele mai indepartate. A adormit si motanul, si cred ca de la torsul lui lenes, am adormit si eu, cu capul pe lada de lemne. Nu stiu cat am dormit, dar m-am trezit cand am auzit niste tropaituri de bocanci si l-am vazut pe tata intrand in casa. Era plin de zapada. Era rosu in obraji si vesel tare. Iar in maini tinea un pachet infasurat in hartie groasa, albastra. A venit catre mine si mi-a intins pachetul, spunandu-mi ca i l-a dat Mos Craciun, tocmai se intalnise si i-l lasase lui pentru mine, ca sa nu ma trezeasca din somn. Iar in pachet, ce sa vezi? Minunea minunilor! Printre ciorapi si manusi, o cutie metalica, albastra, pe care era desenat un curcubeu. Am deschis-o cu greu, ca-mi batea inima si in dinti, si-n urechi. Iar in cutie, Maicuta buna! O multime de creioane colorate, cum nu mai vazusem in viata mea, si nici macar nu visasem vreodata. Erau cate doua, chiar trei de-un fel, doua, trei albastruri, unele mai inchise, altele mai deschise, doua, trei verzuri, si tot asa, insirate pe doua randuri, prinse strans cu un elastic portocaliu. O, Doamne, ca nu mai aveam nici aer de respirat!
     Atunci, in seara aceea, am avut dovada clara ca Mos Craciun exista, si oricat s-au straduit mai tarziu colegii de scoala sa-mi explice ce si cum se intampla, n-au putut sa ma convinga ca n-ar fi asa. Si chiar si acum, in Ajunul Craciunului, cand eu insami sunt Mosul copiiilor mei, nimeni nu ma poate convinge ca nu exista Mosul acela adevarat, care a putut sa-mi citeasca scrisoarea cu rotocoale, care le-a inteles si care mi-a umplut copilaria de bucurie si de vise colorate in curcubeie: cate doua, trei albastruri, cate doua, trei verzuri, cat sa-mi ajunga pentru o viata intreaga. Si daca vreti sa stiti, va pot spune ca eu ii scriu Mosului si acum, in fiecare an, tot pe limba mea, pe care am invatat-o atunci, in ziua aceea de toamna tarzie, cand cu creionul chimic al Bunii, muiat in gura, am scris singura prima scrisoare, mai intai despre faptele rele, cu niste gogoloaie mari si rotunde ca dealurile inzapezite, si apoi despre faptele bune, cu puncte si linii frante, ca dintii ascutiti ai unui piaptan de os.


Astept si de la voi texte si voluntari care sa le prezinte pe scena!


pus acum 19 ani
   
anca
Vizitator



sunt toate fff frumoase si abea astept sa vad si sa ascult  pe cineva cum ni le povestete ....k eu nu ma pricep k as face asta dar nu am de knd sa fak de rusine lumea

pus acum 19 ani
   
grosudiana
Vizitator



Scenete de Craciun-Nu-L putem vedea pe Isus
Aceasta sceneta scoate in evidenta simplul fapt ca toate capcanele Craciunului contemporan ne impiedica sa-L vedem pe Isus.

Baza biblica: Luca 2:1-20

Distributie:
Maria si Iosif
Hangiul
Doi sau trei pastori
Doi observatori, A si B
Cititorul
Cumparatorul
Vanzatorul de brazi
Vanzaratorul de vederi
Petrecaretii
Mos Craciun

Cadru:

Intr-o parte a scenei este ieslea aranjata intr-un mod traditional de Craciun. Pruncul ar trebui sa fie deja in iesle, darn u vizibil. In partea opusa a scenei sunt doua scaune, pe care stau doi observatory, A si B. Ceilalti participanti se vor aseza in mijlocul scenei in mod treptat blocand vederea celor doi. Sceneta incepe cu cei doi observatori vorbind unul cu altul.

A. Şi iarăşi e Crăciun.
B. Da. O grămadă de lucruri de făcut. Dar ar trebui să-mi fac timp şi pentru acesta.
A. Eşti aici din aceeaşi cauză ca şi mine?
B. Dar tu din ce cauză eşti?
A. Ca să văd povestea Crăciunului din nou. Sceneta cu naşterea lui Isus.
B. Da. Rămânem aici? Crezi că se vede bine de aici?
A. Da, este un loc excelent.
B. Oo, cred că tocmai începe.
A. Doamne, abia aştept să-L văd încă o dată pe prunc şi toată povestea.
B. Şşşşş, începe.

Cititorul: (în afara scenei) ÃŽn vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar Augustus să se înscrie toată lumea.

A. Toată lumea?
B. Ei bine, doar Imperiul Roman.
A. Aah, înţeleg.

Cititorul: Şi fiecare a mers în oraşul său natal să se înscrie.

A. Presupun că nu aveau servicii priori-post.
B. Sau faxuri…
A. Sau e-mail…
B. Sau mobil…

Cititorul: Aşa ca Iosif a mers şi el din oraşul Nazaret în Galilea, la Iudea în Betleem, oraşul lui David.

A. (arătând spre iesle) Cred că acolo e Betleemul.

(Maria şi Iosif intră, trecând pe lângă cei doi observatori, pe măsură ce citirea continuă, mergând încet spre iesle.)

Cititorul: … pentru că el aparţinea liniei genealogice a lui David.

B. Uite-l pe Iosif, mergând spre Betleem.
A. Şi aceea-i Maria cu el.

Cititorul: El a mers acolo cu Maria …

A. Vezi, am avut dreptate.

Cititorul: … care urma să-i fie soţie şi care aştepta un copil.
B. Aaa, pare aşa de tânără!

( hangiul intră din partea opusă şi salută pe Maria şi Iosif indicând cu capul spre iesle, în timp ce cititorul continuă, apoi iese. Maria şi Iosif se îndreaptă spre iesle.)

Cititorul: ÃŽn timp ce ei erau acolo, i-a venit ceasul şi a născut pe fiul ei cel întâi născut.

A&B Aaa…

Cititorul: L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.

(Maria şi Iosif s-au aşezat lângă iesle. Maria are grijă de copilaş.)

A&B – Ooo…

( Un cumpărător modern, încărcat cu multe sacoşe apare brusc şi se aşează panicat în mijlocul scenei )

Cumpărătorul: Crăciunul! Cumpărături, Cumpărături, Cumpărături! Ăsta-i Crăciunul! Atâtea de cumpărat. Purcel, Varză pentru sarmale, ouă pentru tort, smântână pentru frişcă. Bomboane de pom, globuri, şampanie, cadouri. Uitaţivă ce listă lungă am ( scoate o listă lungă din sacoşă.)

A. – Mă scuzaţi ( încercând să vadă sceneta pe lângă cumpărător).

Cumpărătorul: Uitaţivă ce listă lungă am ( dându-se într-o parte, îngheţând )

A. Mulţumesc! Acum putem continua vă rog?

Cititorul: ÃŽn ţinutul acela erau nişte păstori care stăteau afară în câmp şi făceau de strajă noaptea împrejurul tumnei lor. ( Doi sau trei păstori intră şi merg spre centrul scenei).

A. ÃŽmi place partea asta.

Cititorul: Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor… (Păstorii se aruncă în genunchi, privind în sus )… Şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare, dar îngerul le-a zis: “Nu vă temeţi” …

A. ( către păstori ) Nu, nu vă fie frică!
B. E doar un înger.

Cititorul: “… Căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul.”

(Brusc – cineva care cară un pom de Crăciun apare în faţa lor şi asează pomul în mijlocul scenetei în faţa păstorilor)

Copacul: Brazi de vânzare!!! Un brad de crăciun - e cel mai bun – să-ţi dea bucurie – daruri cu veselie – o brad frumos, o brad frumos, cu cetina tot verde.

A. Mă scuzaţi ( încercând cu greu să vadă ieslea)

( copacul si cumparatorul îşi continuă rolurile în centrul scenei)

A&B ( încercând amândoi din răsputeri să vadă ieslea) Ne scuzati!

(Copacul şi cumpărătorul îngheaţă

B. Mulţumesc! Acum putem continua, vă rog!

( pe măsură ce sceneta continuă, A şi B reuşesc tot mai greu să vadă ce se întâmplă in Betleem)

Cititorul: “Astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul. Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle. ”

B. Am fost şi eu înger o dată.

A. (neîncrezător) Ce?!
B. ÃŽn sceneta de Crăciun la şcoală.
A. Oooh.

Cititorul: Şi deodată împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească…

A. Ce-i aia?
B. Mulţi îngeri.

Cititorul: …. o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Domnul şi zicând:

B. (către cititor) “Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui.”

Cititorul: După ce au plecat îngerii de la ei ca să se întoarcă în cer, păstorii au zis unii către alţii: „Haidem să merge până la Betleem şi să vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul.” (Păstorii incep să meargă spre iesle, apoi îngheaţă, în timp ce cineva având multe vederi, intră în scenă şi se opreşte în mijloc.)

Vânzătorul de vederi: Vederi de Crăciun! Vederi ieftine şi bune, Cu saluturi pentru rude, Nu te costă prea mulţi bani, Le poţi spune La Mulţi Ani!, Crăciun fericit, Un an înoit! (fluturându-le în aer) Crăciun fericit! La mulţi ani!

A. Mă scuzaţi!

(ÃŽncep toţi să se dezgheţe şi să-şi facă numărul)

A&B - Mă scuzati!

(ceilalţi îngheaţă

B. Mulţumesc. Acum putem continua, vă rog?

( Păstori se duc la iesle şi îngenunchează în faţa ei, în timp ce cititorul continuă.)

Cititorul: Păstorii s-au dus în grabă şi au găsit pe Maria, pe Iosif şi Pruncul culcat în iesle.

Petrecăreţii: (doi petrecăreţi intră în scenă purtând şăpci trăsnite, cu baloane) E Crăciun! E petrecere! Uiii! E petrecere!

B. Mă scuzaţi… (petrecăreţii dansează strigând în gura mare E petrecere, e Crăciun în timp ce şi ceilalţi îşi fac rolul)

A&B - Mă scuzaţi!!

( toţi îngheaţă )

B. Mulţumesc! Acum putem continua vă rog!

( Păstori ies in timpul următoarei citiri).

Cititorul: Şi păstorii s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate cele ce auziseră şi văzuseră…

( intră Moş Crăciun)

Moş Crăciun: Dragi Moşului, v-am adus cadouri. Ho, ho, ho.

A. Mă scuzaţi!!

( Toţi revin la viaţă şi încep să-şi facă numărul – A şi B se urcă pe scaune şi strigă în gura mare)

A&B - Mă scuzaţi!!

Adunarea: Da?

A. Ce se întâmplă, vă rog?

Adunarea: E Crăciunul!

Cumpărătorul: Cumpărături!

Copacul: Pomi de Crăciun!

Vânzătorul de vederi: Vederi de Crăciun!

Petrecăreţii: Petreceri!

Moş Crăciun: Cadouri!

B. Astea sunt foarte bune, dar….

A&B: ( în cor ) NU-L PUTEM VEDEA PE ISUS!!!!!!!

( toţi îngheaţă )


pus acum 19 ani
   
grosudiana
Vizitator



Scenete de Craciun-Targul de Craciun
Personaje:

Narator,
Vănzătorul de şosete,
Omul îmbrăcat în alb,
Femeia îmbrăcată în blană,
Femeia sofisticată,
Vânzătorul cel tânăr,
Un bărbat,
Femeia de vârstă medie,
Femeia bătrână

Narator:
Târgul era îmbrăcat în atmosferă de sărbătoare. Pomii de crăciun sclipeau în lumina beculeţelor. Vitrinele magazinelor ofereau mărfuri uimitoare şi reduceri de preţ şi mai atrăgătoare. Târgul era plin de tot felul de mărfuri colorate şi cumpărători pe măsură. Toţi se grăbeau, se împingeau să ajungă la masa dorită şi să-şi termine de făcut cumpărăturile cât mai repede. Nimeni nu l-a observat pe omul îmbrăcat în alb. Poate doar albul nemaivăzut al hainei sale atrăgea pentru o clipă privirile trecătorilor. Nimeni n-a văzut de unde a apărut, dar la un moment dat era acolo. Omul în alb îi privea în linişte pe oamenii grăbiţi în, apoi s-a oprit între două gherete. De lângă el, o voce morocănoasă i-a zis:
Vânzătorul de şosete: Ai venit ca să cerşeşti?
Omul în alb: Să cerşesc?
Narator: Omul în alb se uita îngândurat la mulţimea trecătorilor.
Omul în alb: Ce aş putea primi de la ei?
Vânzătorul de şosete: Atunci de ce stai aici?
Omul în alb: Ofer un cadou.
Vânzătorul de şosete: ÃŽncearcă să ademeneşti pe alţii. Nu ai nici măcar o sacoşă la tine.
Omul în alb: Eu am de oferit cadouri speciale. Şi pentru tine am un cadou.
Narator: vânzătorul de şosete i-a întors spatele omului îmbrăcat în alb şi nu i-a mai adresat nici o vorbă. A trecut ceva timp, dar nimeni nu i-a mai acordat atenţie omului în alb. ÃŽn final, o femeie îmbrăcată cu o blană s-a oprit în faţa lui.
Femeia îmbrăcată cu blană: Ce se vinde aici?
Omul în alb: Viaţă veşnică.
Femeia îmbrăcată cu blană: Viaţă veşnică? Cum adică? Este vorba despre vreun medicament miraculos care îţi prelungeşte viaţa?
Omul în alb: Nu. Eu nu ofer doar viaţă mai lungă, ci viaţă veşnică.
Femeia îmbrăcată cu blană: Eu sunt încă tânără, nu mă interesează viaţa veşnică. Caut ceva ce pot agăţa de brad, ceva care să arate bine pe pomul de crăciun. Nu ai să-mi dai ceva marfă adevărată de Crăciun? Moş Crăciun, ieslea din Betleem, lumânări deosebite?
Omul în alb: Nu am. Crezi că aceste obiecte îţi vor face Crăciunul mai frumos?
Femeia îmbrăcată cu blană: Cred că aceste lucruri dau o vrajă, o atmosferă deosebită casei.
Omul în alb: Da, probabil că vor da lumină camerei. Dar inimii tale? Cadoul meu ar lumina sufletul tău.
Femeia îmbrăcată în alb: Mi se pare că aici nu găsesc nimic din ce mi-ar trebui. La revedere!
Narator: Femeia îmbrăcată cu blană a pornit să-şi continue drumul, dar după câţiva paşi, s-a oprit. Parcă ezita. Mulţimea din jurul ei a împins-o mai departe. Până s-a făcut seară, câţiva oameni s-au mai oprit în faţa omului în alb. Unii au râs de el, unii erau interesaţi, dar n-au mai aşteptat răspunsul. ÃŽncet-încet, târgul a început să se golească de vânzători şi de cumpărători. Omul în alb n-a făcut nici o mişcare. ÃŽn final, un vânzător tânăr i-a zis:
Vânzătorul tânăr: Mi se pare că eşti începător. Cred că problema ta e că nu şti să ieşi în evidenţă. Ai avea nevoie de reclamă, de ceva senzaţional. De exemplu, muzică pe care ai putea dansa, sau ceva de genul acesta. Crede-mă, oamenilor le plac chestiile astea. Iar tu stai doar aici în linişte şi aştepţi ca oamenii să vină la tine?
Omul în alb: Oamenii să vină la mine? Da. Eu am parcurs un drum nesfârşit ca să vin aici şi să le dau Viaţa Veşnică. Eu stau aici în mijlocul lor, ei ar trebui doar să întindă mâna.
Vânzătorul tânăr: Măcar fă-te auzit, strigă ceva, cum fac şi alţii. Dacă vei fi puţin mai agresiv, o să vezi că îţi vei vinde marfa mai bine. Trebuie să faci ceva ca să meargă treaba.
Omul în alb: Eu am făcut deja totul. Cine vrea cu adevărat, poate să audă liniştea mea şi în gălăgia asta, şi poate să mă observe între mulţimea de mărfuri.
Narator: Vânzătorul cel tânăr privea neîncrezător.
Vânzătorul tânăr: Dacă nu vrei, nu vrei. Un sfat ţi-aş mai da: măcar împachetează-ţi marfa frumos, aşa o să pară mai mare, mai atrăgătoare.
Omul în alb: Nu las nimic să acopere ce am eu de dat. Dacă cineva este într-adevăr interesat, va vedea cât este de valoros cadoul meu. Este mai presus de toate cadourile din lumea asta.
Vânzătorul tânăr: Ei, nu prea eşti modest… Dar ce se va întâmpla dacă stai aici până la Crăciun, în ploaie şi frig, şi să zicem că nu vinzi decât o bucată?
Narator: Omul în alb a început să zâmbească.
Omul în alb: Eu îl aştept chiar şi pe acel om cu drag.
Vânzătorul tânăr: Mult noroc, atunci! La revedere!

Narator: A doua zi, mulţimea de oameni a revenit. Omul în alb stătea la locul lui, având în mână o tablă pe care scria: ,,Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”. Trecătorii au citit inscripţia, dar cei care păreau interesaţi erau puţini. O femeie de vârstă medie a întrebat mirată.
Femeia de vârstă medie: Ce înseamnă ,,harul salvator”?
Omul în alb: ÃŽnseamnă că cei care îşi regretă păcatele, acelora li se vor ierta păcatele şi vor primi Viaţă Veşnică.
Femeia de vârstă medie: Asta nu e pentru mine! Eu toată viaţa am făcut doar bine altora, eu nu am păcate.
Narator: Femeia a plecat supărată. La scurt timp, o femeie sofisticată încerca să descifreze ce scria pe tablă.
Femeia sofisticată: Viaţă Veşnică… şi eu îmi doresc asta. Cine nu ar vrea să trăiască veşnic? Sper că vom face o afacere bună. Mai am multe de cumpărat, dar o să revin. O să fi aici şi mâine, nu?
Omul în alb: Eu voi fi aici. Vă voi aştepta cu drag.
Femeia sofisticată: Voi reveni atunci. La revedere!
Narator: Dar degeaba a aşteptat-o a doua zi, a treia zi, femeia nu a mai revenit. S-a oprit în schimb un bărbat, care era interesat cu adevărat.
Bărbatul: Har mântuitor, viaţă veşnică. De asta am nevoie neapărat. Cu cât îl pot cumpăra?
Omul în alb: ÃŽl poţi avea fără să plăteşti nimic. Preţul adevărat este de neplătit. Chiar dacă ai încerca să economiseşti tot timpul vieţii, tot nu ai dispune de averea necesară. Eu am plătit deja în locul tău, ca tu să îl poţi avea.
Bărbatul: ÃŽl pot avea gratis? Lucrurile primite aşa mi s-au părut întotdeauna suspecte. Pe de altă parte, tu ai plătit ca să mi-l dai mie cadou? Nu înţeleg, noi nici nu ne cunoaştem măcar.
Omul în alb: Eu te cunosc. Văd că inima ta e plină de durere şi goliciune. De aceea vreau să îţi ofer Viaţa Veşnică, vreau să te văd fericit.
Narator: Bărbatul s-a supărat rău de tot.
Bărbatul: Ce ai tu de-a face cu sentimentele mele? Asta e problema mea. Ce legătură ai tu cu mine? Mie nu-mi trebuie nimic gratis. Eu întotdeauna plătesc cum se cuvine.
Narator: Omul în alb se uita trist după bărbat. Următorul curios era o femeie în vârstă, simplă, cumsecade, care a ascultat explicaţia lungă despre cadoul ce era oferit gratis.
Femeia în vârstă: ÃŽnţeleg deja. Tu ierţi păcatele, restabileşti vieţile distruse, vindeci sufletele rănite. Acesta chiar este un lucru extraordinar! De asta ar avea nevoie băiatul meu! Eu aş dori din harul acest salvator, pentru fiul meu.
Omul în alb: Dar eu vreau să vă dau cadoul meu dumneavoastră. Şi îl aştept şi pe fiul dumneavoastră…
Femeia în vârstă: Dragul meu, uită-te la mine, eu nu am nevoie de aşa ceva. Poate mai târziu. Dar fiul meu bea, este alcoolic… Nevasta l-a părăsit deja, iar el e distrus total. De dimineaţa până seara mă frământ din cauza lui.
Omul în alb: Dumneavoastră nu puteţi să îi duceţi cadoul meu. Dacă vine el aici, eu îi voi da cadoul meu personal. ÃŽn felul acesta, el se va elibera din robia alcoolului. Dar acum, lăsaţi-mă să vi-l dau dumneavoastră.
Femeia în vârstă: Pentru mine nu e important acum. Poate într-o zi va fi. Dacă o să am probleme, te voi căuta, voi veni pentru cadoul tău. Până atunci, îl trimit pe fiul meu.
Narator: Dar nici fiul nu a venit. Omul în alb a auzit fel de fel de motive pentru care oamenii nu au vrut să accepte Viata Veşnică. ÃŽn ultima zi, a fost cea mai mare aglomeraţie. Oamenii grăbiţi cumpărau mărfurile criticate zilele trecute. Vânzătorii obosiţi evaluau rezultatele afacerii la sfărşit de an. Au aruncat câte o privire batjocoritoare Omului în alb şi aşteptau să vadă cum o să suporte eşecul. Dar peste puţin timp, vânzătorii ironici au început să se ruşineze, deoarece li se părea că omul în alb stătea tot aşa ca şi în prima zi. Chiar dacă era stropită cu noroi, haina lui strălucea ca şi la început. Acest om încă mai aştepta pe cineva să vină. Abia mai circulau câţiva oameni, totuşi el aştepta. Un om cu un chip îndurerat s-a oprit în faţa lui.
Bărbatul: Te-am văzut de mai multe ori aici şi am citit ce scrie pe tabla ta. De fapt, eu mi-am făcut deja cumpărăturile de Crăciun, nici nu ştiu ce mai caut aici.
Narator: Bărbatul s-a uitat în ochii blânzi ai Omului în alb şi a fost cuprins de o căldură deosebită. Gânduri neconcepute, tăinuite în adâncul sufletului, dintr-o dată au revenit la suprafaţă.
Bărbatul: Simt că ceva lipseşte din viaţa mea. ÃŽmi este frică de venirea Crăciunului, chiar dacă în fiecare an îl aştept cu bucurie. Apoi, când e aici, nu ştiu ce să fac. ÃŽntotdeauna am o senzaţie de neîmplinire, de dezamăgire. Dar poate că darul tău… Ce crezi, m-ar putea ajuta?
Omul în alb: Desigur că te-ar ajuta. Acesta e motivul pentru care eu îl ofer.
Narator: Bărbatul şi-a întins mâna cu dorinţa de a-l lua.
Bărbatul: ÃŽmi doresc asta atât de mult!
Narator: Şi Isus şi-a întins mâinile rănite de cuie spre el. Vânzătorii degeaba îşi ascuţeau privirile că n-au văzut nimic. Ce i s-a dat acestui bărbat? Oare din ce cauză i s-a luminat faţa tristă? Bărbatul însă ştia că aceste mâini nu îi ţin doar palmele, ci întreaga sa fiinţă, întreaga lui viaţă.

Când a sosit ajunul Crăciunului, în mii de case s-au aprins lumânările, se auzeau melodiile colindelor. Oamenii stăteau în jurul pomului de crăciun îmbrăcaţi cu haine frumoase, zâmbeau unii la alţii. Totuşi cei mai mulţi au simţit doar vraja momentului, care se sfârşeşte de îndată ce se sting lumânările. Dar era un cămin de unde strălucea un alt fel de lumină… Era o familie, în care bucuria nu a încetat o dată cu trecerea sărbătorilor…


pus acum 19 ani
   
grosudiana
Vizitator



Parinte deocamdata atat am gasit...Sper k sa fie mai multe variante,mai placute si mai interesante!

pus acum 19 ani
   
anca
Vizitator



sunt faine si eu am gasito pe prima si mi se par interezante dar aku ramane de vazut.....

pus acum 19 ani
   
Pr. Florin
Vizitator



Poveste de iarnã
24 12 2005 21:27
Existã o poveste fãrã nici un copil care sã o rosteascã în paşii lui spre visare, o poveste pentru oameni ca noi, mereu grãbiţi sã realizãm nimicuri, sã recreãm valori şi sentimente, mereu alergând pe drumuri individuale…O poveste ce nu începe cu “a fost odatã ca niciodatã” ci, “ a fost dintotdeauna un om…”


A fost dintotdeauna un om ce nu s-a bucurat de sãrbãtori pentru simplul fapt cã nu credea în ele. Nu a reuşit nimeni sã-l convingã ca Iisus s-a nãscut. Sau cã Moş Nicolae şi Moş Crãciun existã. Sau cã Noul An e un prilej de sãrbãtoare.

A fost dintotdeauna un om ce nu s-a dat în lãturi în a celebra dupã datinã Sfântul Crãciun şi Noul An, sacrificând oricât pentru ca oamenii din jurul lui- familie, rude, prieteni, cunoscuţi şi strãini- sã se bucure de bucate preparate cu drag, de bãuturi cu gust ales, de muzicã şi de dans, dar mai cu seamã de plãcerea de a sta împreunã la o taclalã.

A fost dintotdeauna un om ce se regãseşte în fiecare dintre noi. Sunt ani în viaţa noastrã când nu mai ne dorim nimic de sãrbãtori decât sã dormim, când nu mai muncim nimic pentru masa de Crãciun şi de revelion, când bradul fie nu mai are rost sã îl avem, fie îl cumpãrãm gata împodobit. Sunt alţi ani când ne trezim în zori spre a pune coca pentru cozonaci, când plecãm la colindat cãtre pãrinţii, cãtre prieteni, când ne gãtim cu fast şi emoţie pentru petrecerea de revelion.

A fost dintotdeauna un om ce te priveşte. De fiecare datã nu îţi spune nimic. Doar îţi lasã-n palmã o oglindã, puţin zgâriatã, puţin prãfuitã. Iar abia atunci când simţi cã ceva îţi lipseşte, abia atunci amintindu-ţi de ea, te priveşti. Şi în acel moment realizezi ce ai uitat sã faci, sã simţi, sã trãieşti.

A fost dintotdeauna un om ce te aşteaptã sã-i scrii, sã-i zâmbeşti, sã-i spui despre tine, despre lumea ta, despre visele şi credinţele tale.

A fost dintotdeauna un om ca tine…

Povestea se încheie aici, fãrã învãţãminte, fãrã eroi. Dar te lasã pe tine sã o continui. Sã îi spui despre omul care eşti tu în luna decembrie, când timpul te aşeazã între credinţã şi civilizaţie şi între tradiţie şi filosofia unui nou început.

Somn uşor, în visul tãu sã pãtrundã gândul înţelept şi bun, iar în urmãtoarea zi sã ai lumii ce povesti…!


pus acum 19 ani
   
Pr. Florin
Vizitator





sau cititi astea!


pus acum 19 ani
   
Pr. Florin
Vizitator



"Mos Craciun" de Mircea Dem. Radulescu


Mag batrân din vremuri bune, Mos Craciune,
Rasarind din lumi de basme, tu vii iar cu traista plina
De minuni, de daruri sfinte si de datina crestina.
Mos Craciune, Mos Craciune,
Mag batrân din vremuri bune,
Azi, când vii cu traista plina, cum veneai si altadata,
Am sa-ti fac o rugaciune,
Mos Craciune...
Sunt copii la noi în tara, multi ca spuza de saraci,
Numai tu poti sa-i împaci...
Pe la vatra lor sarmana treci si-acum si nu uita
Sa le-aduci si lor o raza din milostivirea ta,
Si le-alina a lor povara:
Crestineasca bucurie sa cuprinda întreaga tara...
Pentru ei ma rog de tine,
Pentru ei si pentru tine,
Mos Craciune,
Mag iubit din vremuri bune.


pus acum 19 ani
   
gina
Vizitator



mos craciun

este frig,ne-aduce bucurie
si daruri tare frumoase
nu ne-aduce tristete ci numa veselie
si iernile sunt blande si nu geroase

este mos da-i inca breaz
in suflet si la minte
cam mereu el sta treaz
sa-l vada pe copilul cuminte

insa numa iarna vine
ca e bine si racoare
caldura nu-i face bine
si se fereste de soare

poezia imi apartine(cred ca v-ati dat seama dupa versurile .........seci.......)


pus acum 19 ani
   
maryna
Vizitator



unde tot gasiti mai ca eu caut si nu gasesc nimic....

pus acum 19 ani
   
gina
Vizitator



cred ca am plasat aiurea poezia......si imi cer scuze........ink o data.d fapt am inteles despre c e vorba da cred si si poezia mea ar tb stearsa la fel ca pozele mele sau alte postari......sau lasata ca poate e buna...si ajuta la ceva

pus acum 19 ani
   
Pagini: 1  

Mergi la