|
|
Si textul pe care il iubesc cel mai mult!!!!!!!!!
Scrisoare catre Mos Craciun
Intotdeauna se intampla la fel. Cand toamna era pe sfarsite, inainte sa ninga, mama, tata si buna ma puneau sa scriu o scrisoare lui Mos Craciun. Mai ales Buna statea langa mine si ma indemna sa stau acolo, pe scaunelul mic de bucatarie, si sa scriu tot: ce-am facut bine si ce-am facut rau, ce-am facut potrivit... Ca sa stie Mosu’ si ca sa se socoteasca el singur cam ce merit pentru faptele mele. Ma asezau, deci, pe scaunasul ala de langa lada de lemne si imi dadeau o bucata de hartie si un creion. Dar mai intai trebuie sa spun ceva important: in copilaria mea au existat trei creioane. Primul creion era chimic si statea totdeauna pe policioara de langa calendarul bisericesc, pe care Buna isi tinea socotelile, facand crestaturi peste zile, ca pe-un raboj. Al doilea creion avea doua varfuri: la un capat, unul albastru, la celalalt, unul rosu. Asta statea totdeauna inchis in credentul din bucatarie, si nu aveam voie sa ma ating de el. Era al matusii care lucra la scoala si corecta cu creionul acela scrisul copiilor. Doar din cand in cand, cand eram extraordinar de cuminte, cand nu fugeam de acasa, il mai capatam si pe acela si-mi placea sa desenez cu el case si flori. Si mai era un creion, pe care-l luam totdeauna pe ascuns, din lada de tabla, in care tata isi tinea sculele. Era o minunatie! Mare si lataret, turtit cumva, asa incat avea doua fete rosii mai late si doua mai mici si-un varf gros, cu care puteai trage linii ca lumea. Asta da! Aluneca pe hartie, si se vedea de la o posta ce scrii. Dar cum sa-l iei? Din cele trei creioane, la mine ajungea unul singur, creionul chimic al Bunii, care era pe deasupra si bont. Dara pe care o lasa pe hartie era stravezie si stearsa si ma chinuiam apoi sa citesc ce am scris. Fiindca asta era musai: dupa ce terminam, mama, tata si Buna ma puneau sa le citesc scrisoarea cu voce tare, ca sa vada ei daca am gresit ceva sau nu. Acum trebuie sa va mai spun ceva important: pe vremea aceea, eu nu cunosteam literele, „scriam†pe limba mea si scrisoarea era de fapt o insiruire de carlige, rotocoale, linii si puncte. Iar cand le citeam ce-am scris, ei se-apucau sa rada de mine si se distrau grozav.
Intr-un an, tin minte ca Buna s-a facut ca ma ajuta sa scriu si mi-a dictat o jumatate de rugaminte pentru Mosu’, ca sa-mi aduca ceva de incaltat. Exact in anul acela am primit de la Mosu’ bocancii cu catarame, care mi-au fost tare dragi si pe care ii mai visez cateodata si acum. Altadata, mama mi-a zis ca cel mai bine ar fi sa-i cer Mosului o caciula si niste manusi. Si tocmai asa am gasit in dimineata cu pricina in fereastra, caciula rosie si manusi cu degete, ca pentru domnisoare, nu cu unul singur, ca pentru prunci.
Dar in iarna despre care vreau sa va vorbesc, toate au fost altfel si au inceput intr-o zi cam ploioasa, cu ceata de aceea care te face sa tremuri si sa nu te uiti afara pe geam. N-aveam chef de padure si nici pe ulita n-aveam cum sta, si-atunci m-am gandit ca cel mai bun lucru ar fi sa-i scriu eu, din timp, Mosului o scrisoare, in care sa-i cer ce vreau. Sa-i scriu o scrisoare in care sa-i spun ce-as vrea de la el, fara sa ma mai ajute Mama, ori Tata, ori Buna, adica fara sa-mi spuna ei ce si cum. Mi-am pus scaunasul langa lada de lemne, am asezat bucata de hartie pe lada si am inceput sa-i scriu Mosului pe limba mea. Am inceput cu cele rele, sa scap. I-am spus cum ma ascundeam de Buna, cand mergea dupa apa, si-o speriam de-si varsa caldarile pe picioare, cum fugeam de acasa, in lume, fara sa spun unde merg, cum hraneam cainele din vecini cu painea unsa gros cu untura de porc. Si uite-asa, s-au adunat cam multe de povestit, si fiindca n-au incaput cate ar fi trebuit sa le spun pe hartia rupta dintr-un caiet, am intors-o pe cealalta parte, si am mai scris si acolo niste gogoloaie pe care le-am facut dupa ce am inmuiat mai intai creionul chimic in gura, ca sa scrie mai tare, sa se vada bine, sa inteleaga mai usor Mos Craciun. Abia atunci am vazut ca pentru faptele bune ramasese loc prea putin, si atunci, in loc de gogoloaie, am facut niste linii lungi si dese, ca dintii ascutiti de la piaptanul Bunii. Atunci cand scriam de fuga de-acasa, literele mele erau mari si rotunde, aveau spinarile ca niste dealuri mari, care semanau cu acelea de la cariera de piatra, pe unde fugeam. Dar la fapte bune, ce sa scrii? Ei, si uite-asa, in anul acela i-am scris Mosului, in limba mea, sa-mi aduca o cutie de creioane colorate, ca prea trebuia sa astept pana sa-mi vina randul la creionul matusii sau la cel chimic al Bunii. Si daca i-am scris Mosului sa-mi aduca niste creioane, m-am si gandit cat de frumos o sa pot sa scriu dupa ce o sa le am. Cand o sa scriu ca fugeam de-acasa in padure, o sa fac gogoloaie cu ala verde, si cu albastru, cu rosu, cu galben, si cu toate culorile pe care le vedeam in padure, iar cand o sa scriu despre tapul lui Feri, o sa scriu doar cu maro si cu negru. Asa m-am gandit. Si m-am mai gandit sa nu spun la nimeni ce-am scris, sa fie secretul meu, de care sa stie doar Mosul. Pe urma am pus scrisoarea in geam, ca s-o ia el cand va trece pe-acolo, si-apoi am uitat de ea. Au trecut zilele si a venit iarna adevarata, adica aceea cu omat mult, cu turturi mari de gheata, cu ninsori din care nu te mai vedeai. Oricat m-au intrebat cei din casa ce i-am scris Mosului sa-mi aduca, n-am vrut sa le spun nimic. Voiam eu sa ma conving ca Mosu’ stie sa citeasca scrisul meu, de care ceilalti radeau. Si-a venit si seara in care mi-a spus Buna ca trebuie sa-l asteptam pe Mos. Toate in casa parca asteptau cu mine deodata. Focul ardea bine, fara sa se stinga si fara sa scoata fum, bradul era incarcat cu nuci aurite, stele de staniol si lanturi de hartie colorata. Era pus la geam, ca sa se vada de departe ca in casa e sarbatoare. Pe masa, Buna pusese fatoaia cu cipca si blidul mare incarcat cu mere, colaci si nuci. Au venit primii colindatori, au venit apoi altii, si altii, si altii. M-am uitat din cand in cand sub brad, dar nu era nimic. M-am uitat la geam, la fel. De la o vreme, si colindatorii s-au rarit, si Buna a atipit pe marginea patului, asezata asa, frumusel, ca sa nu turteasca perinile insirate pe el. L-am luat pe motanul Ciurli in brate, m-am asezat pe scaunelul de lemn si am inceput sa astept. In casa era cald si mirosea a scoarta de brad. Era liniste si de departe se auzeau colindele pe ulitele mai indepartate. A adormit si motanul, si cred ca de la torsul lui lenes, am adormit si eu, cu capul pe lada de lemne. Nu stiu cat am dormit, dar m-am trezit cand am auzit niste tropaituri de bocanci si l-am vazut pe tata intrand in casa. Era plin de zapada. Era rosu in obraji si vesel tare. Iar in maini tinea un pachet infasurat in hartie groasa, albastra. A venit catre mine si mi-a intins pachetul, spunandu-mi ca i l-a dat Mos Craciun, tocmai se intalnise si i-l lasase lui pentru mine, ca sa nu ma trezeasca din somn. Iar in pachet, ce sa vezi? Minunea minunilor! Printre ciorapi si manusi, o cutie metalica, albastra, pe care era desenat un curcubeu. Am deschis-o cu greu, ca-mi batea inima si in dinti, si-n urechi. Iar in cutie, Maicuta buna! O multime de creioane colorate, cum nu mai vazusem in viata mea, si nici macar nu visasem vreodata. Erau cate doua, chiar trei de-un fel, doua, trei albastruri, unele mai inchise, altele mai deschise, doua, trei verzuri, si tot asa, insirate pe doua randuri, prinse strans cu un elastic portocaliu. O, Doamne, ca nu mai aveam nici aer de respirat!
Atunci, in seara aceea, am avut dovada clara ca Mos Craciun exista, si oricat s-au straduit mai tarziu colegii de scoala sa-mi explice ce si cum se intampla, n-au putut sa ma convinga ca n-ar fi asa. Si chiar si acum, in Ajunul Craciunului, cand eu insami sunt Mosul copiiilor mei, nimeni nu ma poate convinge ca nu exista Mosul acela adevarat, care a putut sa-mi citeasca scrisoarea cu rotocoale, care le-a inteles si care mi-a umplut copilaria de bucurie si de vise colorate in curcubeie: cate doua, trei albastruri, cate doua, trei verzuri, cat sa-mi ajunga pentru o viata intreaga. Si daca vreti sa stiti, va pot spune ca eu ii scriu Mosului si acum, in fiecare an, tot pe limba mea, pe care am invatat-o atunci, in ziua aceea de toamna tarzie, cand cu creionul chimic al Bunii, muiat in gura, am scris singura prima scrisoare, mai intai despre faptele rele, cu niste gogoloaie mari si rotunde ca dealurile inzapezite, si apoi despre faptele bune, cu puncte si linii frante, ca dintii ascutiti ai unui piaptan de os.
Astept si de la voi texte si voluntari care sa le prezinte pe scena!
|
|
k eu nu ma pricep k as face asta dar nu am de knd sa fak de rusine lumea 
